Cândva, participam la o activitate solemnă! Băi de mulțime, strângeri de mână, un râvnit loc în tribuna celor vremelnici sub mantia puterii și zâmbete false în fața camerelor de filmat!
Din spatele meu, un tânăr prieten, aflat la vârsta când aripile sunt pregătite să se înalțe pentru o lume mai bună, mi-a atras atenția: “domnule profesor, când privesc la tribuna asta, văd 160 de ani de pușcărie!”
Flancați de “prieteni nevăzuți”, am gândit că sinceritatea nu vă rămâne neauzită, curajul discuției noastre urmând a fi răsplătit fie cu retragerea avizului de acces la informații clasificate, fie cu mutarea activității la punctul de întâlnire a gurilor Dunării, fie cu exmatricularea curajosului student!
Șansă a fost de partea noastră!
Cine să audă atunci, când puterea era însoțită de sunetul de trompetă și de ropote de aplauze?
Timpul a trecut, iar curajul distinsului prieten încă îmi mai suna în minte și în suflet, cu atât mai mult cu cât asistăm, de la an la an, la manifestări care țin să ne aducă aminte: “Ciocul mic! Noi suntem la putere acum!”
Timpul nu ne așteaptă!
Tot mai des auzim cât de aproape este dezintegrarea Rusiei, cât de greu este războiul pentru Ucraina, oameni nevinovați fiind prinși între jocurile de interese pentru resurse și nenumăratele bombe, unele multiplicate mediatic! Dar, din nefericire pentru noi, întârzie să apară preocupările pentru o Românie demnă, care să nu mai fie bătaia de joc a unor țări prinse în “concertul” Kremlinului, precum Austria sau Olanda!
Să fie indiferența deja o trăsătură fixată în profilul psihologic al românilor?
Cu puțin timp în urmă, o distinsă prietenă, un jurnalist redutabil, îmi vorbea despre “schimbarea minților” unor aleși ajunși în funcții și despre “România educată”!