Știam de ieri după-amiază că s-a întâmplat nenorocirea, deși am refuzat cu îndârjire să cred că e adevărat. “Un tânăr de 19 ani s-a sinucis pentru că nu a intrat în BAC” e știrea care astăzi a făcut ocolul televiziunilor și care de fiecare dată mi-a înfipt un cuțit în inimă. E Bogdan, frățiorul meu, așa îi spuneam pentru că e fratele celei mai bune prietene ale mele. Ziceam că suntem frați de mame diferite. Și ne-am iubit ca frații, deși poate că uneori am vorbit prea rar.Nu știam că moartea doare atât de mult până în momentul în care ni l-a luat pe Bogdan. Și pentru că e un moment în care mă simt atât de mică și neputincioasă, voi face ceea ce știu să fac cel mai bine – să scriu, să scriu despre cât de minunat a fost Bogdan.
Ne-am cunoscut acum mulți ani, pe vremea când eram în facultate. Am mers cu prietena mea cea mai bună la ea acasă, la Oprișenești, acolo unde astăzi tot satul plânge de durere. Bogdan era un copil la acea vreme, un copil cu ochi căprui, blânzi, plini de bunătate și cu un zâmbet sincer care funcționa ca un magnet. Nu aveai cum să nu îl placi, era prea dulce. Era 2014, Bogdan venise acasă cu două ascuțitori, una pentru mine, cealaltă pentru Mădă. Un cadou mic pe care ni-l făcuse, dar atât de sincer, atât de valoros. Avea 10 ani atunci.
Bogdan iubea viața
În următorii ani l-am văzut pe Bogdan crescând, încet-încet. Odată cu el, creștea și bunătatea. A ajuns un tânăr adolescent fermecător, calm, uneori mult mai matur decât vârsta pe care o avea, zâmbitor și plin de iubire. Iubea sportul, iar asta îl făcea o persoană calculată și perseverentă. Obținuse mai multe medalii la culturism.