Sursa: Pixabay
Preluarea Crimeei de către Ucraina e mai aproape ca oricând, iar în ciuda unor voci hazardat de sceptice, chiar și orizontul de timp avansat până recent de către cei mai optimiști observatori pare cu oarece șanse de a fi devansat.
Iar pe măsură ce se conturează tot mai clar acest scenariu al revenirii la matcă a Crimeei (care până la declanșarea invaziei fusese pe bună dreptate unul SF), se întețește și dezbaterea privind oportunitatea unei asemenea „îndrăzneli” ucrainene (și implicit occidentale).
Așadar, trebuie încurajat și ajutat Kievul să facă marele pas?
Interesant este că și tabăra celor de un optimism precaut, și tabăra celor de un optimism neechivoc au argumente suficient de valide pentru a fi explorate fără a le respinge de pe scaun.
În cazul primei tabere, un aspect solid de luat în seamă e, în esență, acela că Rusia are un istoric încărcat din perspectiva faptului că nu știe să piardă. În cazul celei de-a doua, centrul de greutate rezidă în situația atipică în care ne aflăm, a unei evoluții a frontului fără echivalent în istoria recentă și, tocmai prin asta, a faptului că mersul acestui conflict a creat oportunități pe care puțini le anticipaseră, dar pe care, în virtutea evoluțiilor, e riscant, iar pe alocuri stupid, să nu încerci să le fructifici.
Mă simt mai apropiat de această a doua direcție a discuției despre recuperarea Crimeei de către Ucraina. Sunt un fan al lecțiilor predate de istorie, dar asta nu mă împiedică să țin aproape de update-urile cu care le nuanțează ceea ce se petrece în timp real.
De aceea, zic că, mai ales de data asta, Occidentul nu trebuie să se lase pradă unei lecturi non-critice a istoriei și a emanațiilor ei.