Despre deșirarea fibrei națiunii române

Autor: Hari Bucur Marcu , Expert international in materia apararii nationale

Sambata, 23 Octombrie 2021, ora 15:00

425 citiri

În 1990, spaima strategică cea mai grozavă a decidenților români era destrămarea țării.

De aceea l-au pus atunci comandant la Cluj (adică la Armata care s-ar fi opus unei invazii dinspre Ungaria) pe generalul Cheler, căruia un ziarist occidental i-a zis Killer, după ce generalul îi explicase că i-ar fi scos și celălalt ochi unui poet maghiar din România, care își pierduse un ochi.

General care veghea zi și noapte să nu cumva să ne ia ungurii Ardealul. De aceea România condusă de acei decidenți strategici a fost prima națiune care a recunoscut independența Republicii Moldova, de spaimă ca nu cumva să apară ideea de Moldova Mare (prescurtare de la Moldova lui Ștefan cel Mare). De aceea a tras România post-decembristă de CAER și mai ales de Tratatul de la Varșovia până în ultimul moment al existenței lor, ca singurele argumente externe ale garantării integrității teritoriale a României.

Pe atunci, fiecare gest din partea cetățenilor unguri ai României era perceput ca un semnal de prevestire a declanșării destrămării Transilvaniei. Iar apucătura asta a rămas la unii și două-trei decenii mai târziu, dar asta e altă discuție. Pe atunci însă destrămarea țării era cea mai mare spaimă strategică a lui Ion Iliescu și a conducerii de partid și de stat patronată de el.

Spaimă care s-a mai domolit doar în momentul în care a început destrămarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Dar nu în sensul că destrămarea Iugoslaviei s-ar fi dovedit benefică pentru statele rezultate din urma destrămării (poate mai puțin evident pentru Serbia nostalgică), ci în sensul că dacă s-a întâmplat la ei, atunci înseamnă că nu se mai întâmplă și la noi.

 » Aflați mai multe informații aici.

Posted on