Autor: Zeno Sustac – Conflictolog si doctor in filosofie
Joi, 08 Decembrie 2022, ora 13:01
615 citiri
Povestea unei națiuni în care victimele bullyingului părăsesc școlile în care au fost agresați este mereu una tristă. Școlile în cauză nu sunt mutate din loc de comunitățile din care fac parte și reconstruite așa cum se cuvine. Nu. Rămân în continuare strâmbe, și nimeni și nimic nu le clintește. Sistemul triumfă, victimele pleacă, problemele structurale rămân. Un fapt de netolerat în comunitățile responsabile, un fapt banal în cele în care educația și morala au eșuat.
Milostenia față de agresor face casă bună cu indiferența față de abuz și cu culpabilizarea victimei. Într-atât de bună încât dă naștere unei generații următoare convinse – ab intio – că victima a zis sau a făcut ea ceva. Îngăduința cotidiană față de mici încălcări ale legii și “scuzabilitatea” față de orice derapaj sunt piesele sociale potrivite pentru a construi o masă amorfă de persoane fără atitudine, spirit civic și grijă față de semeni. Acea societate civilă statică pe care politicienii autohtoni au sedat-o și modelat-o vinovat timp de peste 30 de ani. Pentru lipsa empatiei sociale există o vină colectivă a părinților și profesorilor, nu se reduce totul exclusiv la factorul politic. În România, există o rigurozitate nocivă a păstrării aparențelor și un egoism existențial dominat de binele personal și dezinteresul față de binele comun.
Pe acest fond, este dificil de observat că exagerata clemență față de corupt, delincvent sau abuzator reprezintă o valoare într-o societate infracțională, nu într-o națiune europeană verticală. Lipsa de solidaritate în rândul părinților este un subiect mereu ocolit. Cu toate acestea, ea există. Indiferența nu aduce niciodată nimic bun. Nici eterna expectativă, nici postura de spectator! Mult prea des implicarea este privită ca o blasfemie iar responsabilitatea ca o abominație.
