Bucureștiul are nevoie de o strategie inversă celei folosite de Budapesta din 2011, de când a adoptat „Cadrul strategic al politicii naționale”, dacă vrea să inverseze trendul pe care se află comunitatea maghiară.
România și Ungaria au evitat să marcheze zgomotos 20 de ani de la semnarea Parteneriatului Strategic dintre cele două state (29 noiembrie 2002). Ministrul român de Externe Bogdan Aurescu a făcut o vizită scurtă și discretă la Budapesta cu două săptămâni înaintea momentului aniversar și împreună cu omologul său Péter Szijjártó și-au reînnoit angajamentele comune.
Acum 20 de ani, când a fost semnat acest Parteneriat, Ungaria era deja membră NATO de câțiva ani, în vreme ce România urma să fie primită în mod oficial abia în 2004. Budapesta a avut o agendă pro-occidentală pe care a urmărit-o cu ambiție și seriozitate cu mult înaintea României. Discrepanțele față de România în dezvoltarea economică și democratică păreau să crească, pe fondul incoerențelor economice și politicilor confuze de la București. Ungaria și-a clădit prosperitatea încurajând investițiile străine imediat după căderea comunismului și pe seama fondurilor europene pe care a știut cum să le atragă mult înainte să adere la UE.
Apoi, deși nu a fost niciodată mulțumită de felul în care erau tratați maghiarii din Transilvania, Ungaria a avut permanent ca obiectiv susținerea României în cursa euro-atlantică și continuă să fie un avocat serios al românilor la masa Schengen.
Ungaria a înțeles foarte repede că de siguranța și bunăstarea României depinde în mare măsură comunitatea maghiară și a fost mereu de partea Bucureștiului în marile negocieri. În schimb, România nu a știut cum să-i țină de partea sa pe maghiarii ardeleni. A adoptat sub mari presiuni internaționale legislația standard privind drepturile minorităților etnice, dar niciodată autoritățile de la București n-au făcut vreun pas în întâmpinarea dorințelor ungurilor transilvăneni.
